Curajul

Avem o serie de avantaje cand apelam la resursele noastre si la curajul nostru, mai ales la curajul moral. Iata cateva:

1.    Devenim mai puternici mental. Fiecare act de curaj, chiar si unul mic, ne mareste increderea de a lua atitudine pentru ce este drept.
2.    Ne creste respectul de sine. Orice act de curaj are efect de insufletire. Sa luam atitudine pentru ce este drept imbogateste insasi esenta existentei noastre. Si ne  creste autorespectul.
3.    Ii ajutam si ii inspiram pe ceilalti. Actele de curaj ii insufletesc adesea si pe ceilalti. Cand vad pe cineva din preajma lor ca se comporta curajos, este mult mai probabil ca si ei sa faca la fel.
4.    Cream comunitati mai bune. Indiferent unde ne aflam – acasa, la serviciu, la scoala sau in alta parte – un act de curaj revigoreaza climatul moral. Creste puterea de constientizare in ceilalti si ii face sa actioneze.
5.    Devenim integri. Este cea mai mare rasplata, pentru ca aceasta virtute, curajul, ne ajuta sa devenim oameni completi. Desi integritatea este strans legata de onestitate, implica totusi mult mai multe. Vine de la cuvantul “integral”, care inseamna “esential pana la complet”. Onestitatea si curajul sunt esentiale pentru dezvoltarea integritatii.

Viata

Viata insasi este o relatie. Fiecare relatie te exprima si spune ceva despre tine, te imbogateste sau te saraceste, te apropie sau te indeparteaza de obiectivele tale, te inalta sau te coboara, atata timp cat esti doar un receptor pasiv in relatie si nu o persoana care construieste in mod constient si intelept relatiile sale interumane.

Orice relatie este ca un dans in doi. Trebuie sa aiba un ritm propriu si armonios, doi parteneri care doresc sa se sincronizeze, care accepta sa conduca si sa se lase condusi, dupa cum o cere momentul.

Ce sa faci:

–    nu te complace in relatii care iti fac rau;
–    nu astepta ca ceilalti sa iti rezolve toate problemele, in timp ce tu nu faci nimic;
–    nu iti proiecta problemele asupra celorlalti;
–    nu ii pedepsi pe unii pentru ce ti-au facut altii;
–    priveste relatia ca avand doi poli sau surse egale de energie: tu si celalalt;
–    invata sa comunici: nicio relatie de pe lumea asta nu se poate mentine proaspata si sanatoasa daca nu stii sa comunici;
–    stabileste scopuri pentru fiecare relatie in parte: de ce vrei aceasta relatie, cum trebuie sa te comporti in cadrul ei, etc;
–    intelege faptul ca de tine depinde cum te simti in cadrul oricarei relatii si asuma-ti responsabilitatea pentru rolul pe care il detii.

Se spune ca una dintre cele mai grele intrebari este “de ce a creat Dumnezeu lumea?”.Inteleptii sau cartile timpurilor au dat cateva raspunsuri si unul dintre ele, poate cel mai profund este “pentru a nu fi singur”. De aceea, daca te privesti pe tine si pe cei din jurul tau ca pe niste comori ale vietii, este imposibil sa nu incepi sa percepi relatiile la adevarata lor valoare.

Binele şi răul

Un mare sociolog al culturii europene, Giovanni Sartori, ne atrage atenţia asupra felului în care specia umană a devenit tot mai mult „Homo videns”. Lumea noastră îşi ia drept bază şi punct de sprijin imaginea și sensul ei de proprietate asupra a ceea ce proiectează. Imaginea este, în aceste condiţii, un discurs despre sine, un discurs în care persoana I singular produce şi percepe ideea de proprietate. Suntem cântăriți după aspectul fizic, după bunurile pe care le deținem și după cercurile pe care le frecventăm. Am fost instruiți să căutăm dragostea și fericirea în afara noastră. Am devenit obsedați de iubire și de găsirea sufletului pereche. Ni s-a inoculat o nevoie atât de mare de ceilalți încât deseori devenim dependenți și nevrotici. Ne transformăm în oameni dependenți, apoi ne deranjează această stare.

Cred că succesul, sănătatea, fericirea și chiar relațiile noastre depind de modul în care ne raportăm la obiecte şi imagini. Precum în gândirea animistă, ne așteptăm să gândim şi să rostim binele pentru a obţine binele. Un bine care este în gândirea noastră şi nu în proiecţia lui în obiecte şi imagini. În oglindă, accesarea răului va aduce răul. Anticiparea unui scenariu negativ determină exact apariția acestuia.

Cam așa s-a întâmplat în majoritatea relațiilor pe care le-am avut. Teama că relația nu va merge a făcut ca relația să nu meargă. Tot ceea ce am transmis subconștientului meu s-a adeverit. Am avut relații pe care nu mi le-am asumat în totalitate.

Am gândit încă de la început că anumite relații nu vor merge, că nu mă potrivesc cu oamenii respectivi și că acele relații sunt trecătoare.

Chiar dacă timpul și faptele îmi arătau că acea credință este greșită, gândul cu care am pornit la drum a fost cel care a decis.

Mintea mea a creat coerența dintre credință, prejudecată și realitate. Deveneam din ce în ce mai lipsită de toleranță, vedeam toate defectele celuilalt și îmi doream să ies din acea relație. Proiecția mea asupra relației era clară: ”relația asta nu merge, nu e bună pentru mine!”.

De cele mai multe ori credințele mele subconștiente au acționat în dezavantajul meu și oricât am încercat să-mi schimb atitudinea conștientă cu privire la acea relație, nu am reușit să schimb și partea subconștientă care sălășluia în mine.

Există multe motive din cauza cărora eșuează relațiile, însă temerile și gândurile cu care pornim în acea relație cred că sunt cele care decid finalul.

Avem fobia angajamentului. Ne place să avem “opțiuni”. Suntem persoane “sociale”. Considerăm mai important să întâlnim oameni decât să îi cunoaștem. Nu mai avem răbdare să cunoaștem. Ne este frică să fim vulnerabili. Preferăm să ”trăim clipa” și tot trăind clipe ne trezim singuri și împovătați de întrebarea ”ce ar fi fost dacă…?”

Relaţiile adulte

Cu toţii ne naştem programaţi genetic să căutăm afecțiune și îngrijire, iar persoanele care ni le oferă devin cele mai importante din viaţa noastră. În acest fel se formează, între bebeluş şi persoana cea mai prezentă în viaţa acestuia, o legătură emoţională puternică, bazată pe instinct, numită ataşament. Nevoia de a fi aproape de cineva este atât de importantă pentru noi oamenii, încât creierul dezvoltă un întreg mecanism biologic responsabil pentru crearea şi reglarea conectării față de persoanele cu care formăm ataşamentul. Acest mecanism cuprinde emoţii şi comportamente prin care ne asigurăm de faptul că rămânem protejaţi şi în siguranţă, stând alături de cei dragi. Deși cu toţii avem această nevoie fundamentală de a dezvolta ataşament, felul în care facem acest lucru variază la fiecare dintre noi. Acest fel de a lega legături ne definește stilul de ataşament.

Avem patru piloni comportamentali necesari dezvoltării ataşamentului:

1. felul în care urmărim şi menţinem apropierea emoţională şi fizică faţă de persoana semnificativă;
2. felul în care ne îndreptăm spre această persoană atunci când suntem nesiguri, supăraţi sau trişti;
3. felul în care ne este dor sau ne lipseşte persoana semnificativă atunci când suntem despărţiţi;
4. felul în care ne bazăm pe această persoană să ne fie alături atunci când „ieşim în lume” și explorăm.

Interpretarea acestor comportamente, respectiv felul în care figura de atașament răspunde nevoiilor şi strategiile de adaptare dezvoltate în raport cu aceste răspunsuri, au dus la identificarea a 3 stiluri de ataşament principale: stilul securizant, stilul anxios, stilul evitant. Există și un al patrulea stil de atașament, mai puțin întâlnit, numit stil dezorganizat.

Nevoia de ataşament apare încă de la naştere, iar în funcţie de felul în care persoanele semnificative au răspuns nevoilor noastre, în jurul vârstei de 3 ani avem deja stilul de ataşament format. Dacă părinţii au fost atenţi, sensibili, disponibili la nevoile noastre ca şi copil, atunci vom dezvolta un ataşament securizant; dacă atenţia acordată de către părinți a avut un caracter inconsecvent atunci stilul de ataşament va fi unul anxios, iar dacă părinţii au fost distanţi, rigizi, insensibili stilul de ataşament dezvoltat va fi unul evitant.

Comportamentul de ataşament îl manifestăm pe întreaga durată a vieţii noastre. Dacă în primii ani, figurile de atașament primare sunt părinții, pe masură ce înaintăm în vârstă, extindem acest comportament și către alte relaţii semnificative (partenerii de cuplu, copii).

Punând sub lupă psihologia adultului s-a observat că felul în care a fost experimentat ataşamentul în copilărie are un impact major în relaţiile sale semnificative. De asemenea, s-a constatat și că experienţele relaționale pe care un adult le-a avut pe parcursul vieţii au un rol relevant în acest mecanism de manifestare a ataşamentului.

În viaţa adultă în relaţiile de cuplu, aceste stiluri de ataşament se manifesta prin următoarele comportamente: persoanele cu un stil securizant se simt confortabil în intimitate şi de obicei, sunt calde și iubitoare; persoanele anxioase, sunt foarte dornice de intimitate, sunt foarte preocupate de relaţiile lor şi de cele mai multe ori îşi fac griji în legătură cu capacitatea partenerului de a le iubi la fel de mult; persoanele evitante pun un semn egal între intimitate şi pierderea libertăţii, de aceea tind să limiteze destul de mult apropierea faţă de partener. De asemenea, stilul de atașament se manifestă în perspectiva pe care o avem asupra intimității și a apropierii în cuplu, în modul în care gestionăm conflictele, în atitudinea pe care o avem vis-a-vis de sex, în abilitatea de a ne exprima dorințele și nevoile, așteptările pe care le avem de la partener.

Fiecare fiinţă umană, fie că este un tânăr adolescent care abia acum se îndrăgosteşte pentru prima dată, sau fie că este vorba despre un adult, aflat într-o căsnicie de 30 de ani, aparţine unui stil de ataşament. Statistica spune că suntem puţin peste 50% dintre persoane care avem un ataşament sigur, aproximativ 20% aparţin stilului de ataşament anxios, 25% sunt evitanți iar restul de 3-5% au un stil dezorganizat de ataşament. Nici unul din aceste stiluri de ataşament nu este considerat „patologic”. Odată ce înţelegem mai bine cum stilurile de ataşament ne influenţează comportamentul în relaţiile de cuplu, începem să înţelegem şi nevoia fiecăruia de intimitate şi apropiere şi cum aceste deosebiri pot duce la conflicte, lupte de putere. De exemplu, reacţiile comportamentale ale unuia dintre parteneri care, deşi nu este sigur dacă celălalt îl iubeşte, rămâne totuşi în relaţie, sau ale altuia care îi declară partenerului că e pregătit să rupă relaţia, și apoi se se răzgândește câteva minute mai târziu, încep să aibă sens în lumina stilurilor de ataşament.

Cercetările din domeniul psihologiei au evidenţiat de nenumărate ori că predictorul cel mai bun pentru fericirea într-o relaţie personală este un stil de ataşament securizant. Dar, daca ne simțim nefericiți în relația de cuplu și ajungem la concluzia că aparținem unui stil de atașament evitant sau anxios, vestea bună vine din partea știintei care spune că este posibil să ne schimbăm stilul de ataşament. Veste mai puțin bună este că această schimbare este una profundă, care necesită un îndelung proces de introspecţie şi o puternică motivaţie de schimbare. Mai mult, în lipsa unui efort susţinut de viaţă conştientă, „fantome” ale strategiilor de adaptare învăţate în copilărie, ca răspuns la nevoile noastre neîmplinite pot apărea ori de câte ori anumite butoane ne sunt apăsate.